Mi-aduc aminte acea după amiază în care n-aveam stare deloc. Venisem din oraş nu de mult timp şi stăteam aşezat, întins pe un fotoliu din sufrageria casei. Toată dimineaţa umblasem după acte şi hârtii care mai de care mai importante, dar care păreau că nu-mi folosesc la absolut nimic. Mă plictiseam enorm.

Mă ridic de jos şi trec dintr-o camera în alta, sprijinindu-mă de diverse obiecte de mobilier de prin casă. Îmi simţeam vârful degetelor că absorbeau tot praful de pe suprafeţele netede, lipsite de aşchii şi modelate în fel şi chip de pe uşile dulapurilor şi sertarele meselor pe lângă care treceam. Ajung într-un final în fosta mea camera în care am locuit în perioada în care eram la liceu şi încercam să mă apropii de geam cu o timiditate ieşită din comun, de parcă încercam să mă apropii de o fată pe care o vedeam prima dată.

Mă uit în jur şi-mi părea că de-a lungul timpului s-au schimbat multe lucruri în arealul în care îmi petreceam fericit copilăria. Mă întreb de ce? Dulapurile nu mai erau la locul lor, sertarele nu mai erau pline de cd-uri şi cărţi vechi, lampa mea roşie sub lumina căreia am învăţat atâtea nopţi dispăruse şi ea. Rafturile cu reviste despre conspiraţii şi teorii ale universului au făcut loc acum revistelor despre adolescenţi şi picat nimicuri pe pereţi. De jucării nu mai spun, peste tot e ordine în cameră, colţurile nu mai au maşinuţe şi piese de lego răsfirate pe parchet. Nu-mi văd nici soldăţeii cu care mă jucam pe covorul meu cu străduţe şi oraşe pe care obişnuiam să mă tăvălesc. Cubul de plus cu care dărâmam tablouri şi cu care rupeam arcurile la pat când jucam fotbal prin case era acum doar o amintire bătrână întipărită într-o minte bolnavă a unui adolescent copilăros şi nostalgic. Era cel mai trist moment din timpul şederii mele în încăpere. Las toate astea în detrimentul unei priviri pe geam.

Ce văd? Acelaşi peisaj care-mi aduce aminte de aceleaşi şi aceleaşi străzi pe care am copilărit şi pe care le-am bătut de m-am împrietenit cu ele vreo 4 ani de zile…