Fragmente din sufletul unui artist

Eu chiar simt buăi! Trag de mine, mă descompun și mă așez aici pe foaie în fața ta, oricine ai fi tu. Sunt special în felul meu, sunt deosebit, oamenii mă fac să mă simt în acest mod. Și tot acești oameni, unii dintre ei sunt chiar prietenii mei, membrii ai familiei etc. Sunt ai mei și asta îi face pe ei speciali și deosebiți în întreagă lor ființă.

Fac pe șmecherul mereu, dar asta nu contează prea mult. Important e să vadă ce e mai bun în mine, să fie capabili să guste din adevăratele mele calități, să-mi muște din personalitate așa cum un lup flămând ar mușca din coasta unei căprioare abia prinse în ghiarele sale. Eu, în carne și oase, sunt defapt o adunătură de biluțe de polistiren care mă izolează de restul lumii cu care intru în contact. Țin căldura înăuntru și o împart doar cu cel care e suficient de bun încât să-mi spargă barierele mintale și sufletești într-un mod cu totul aparte.

Cu toții sunt diferiți, dar nu cu toții sunt unici, o zicea cândva un mare artist. Nu am dogme morale bine întemeiate după care să mă ghidez, dar știu să îmi ascult inima și fac ceea ce simt întotdeauna. Câteodată, sentimentele îmi scapă de sub control și mă pierd printre emoții, altă data, aceleași sentimente prind rădăcini puternice și se înrădăcinează adânc în pământul subconștientului meu și acolo rămân pentru totdeauna. La moment de cumpănă, fac ceea ce știu mai bine să fac. Scriu

Nu știu, nu pot, vreau, dar acum n-am cum să spun ceea ce simt în scris. De ce? Pentru că e ceva aparte, ceva care simt doar eu și nimeni altcineva nu știe nimic. Știu, sunt un ciudat melancolic și poate prea îndrăgostit de pixul ăsta care nu își mai termină pasta, forțându-mă să mai spun 2-3 cuvinte despre stările de moment. Tremur. Of… de ce? Ciudat, n-am mai tremurat de când eram mic și făceam injecții la cabinetul medical, în clasa a IV-a.

Tu, nu te teme. Nu sunt așa și în realitate, atât de…scriitor. Poate, dar uneori, când se impune acest lucru, dar știu totuși să-mi țin capul bine pe umeri, nelăsându-l să plutească aiurea pe la cine știe ce altitudini, dincolo de nori. Sunt responsabil și stăpân pe mine în toate situațiile pe care le întâlnesc. Zâmbetul constituie cea mai de preț coroană a atitudinii mele cu care mă afișez în lume. Optimismul transmis are puterea de a vindeca multe boli sufletești.

Transmite stări de bine și asta este cel mai de preț lucru pe care îl am acum. Nu-mi păsa de mulți, pentru că în general lumea nu mă place, deși pot adopta diferite stări în diferite situații. Pot fi liniștit, copilăros, nebun, petrecăreț, mătur, sufletist și multe alte feluri pe care nu mai are rost să le înșir pentru că o fac degeaba. De asta n-am nici așa mulți prieteni, și nu-mi explic de ce mai exact. Ba chiar mai mult, pot afirma că, în afara familiei, blogul îmi constituie un umăr solid pe care pot să-mi întind capul la nevoie.

Blogul este oglina în care mă uit în fiecare zi și-mi zic: „dă-i bă în pula mea, sunt blindat și pot” sau „o să fie bine bă, știu eu că pot și e suficient!”. Eu, simplul eu, eu și atât. Totul se va risipi într-un sfârșit, fără ca măcar să-mi pot împărtăși toate necazurile vieții mele cu un om, care să-mi fie alături la bine și la greu. „Și știu…că-mi vei fi mireasă…”. Văd nunta asta: atâta veselie, atâta voie bună și un oarecare eu. Un eu care se bucură că face parte din acest peisaj mioritic, printre frații lui români, români autentici, oameni simpli, locuri noi. Acasă domle.

Și-atunci eu își zice „Genial!” Dar lucrul de care eu s-ar bucura și mai tare ar fi faptul ca măcar cineva i-ar fi citit cam tot ce a simțit el în această seară și l-ar fi înțeles măcar parțial, fără ca eu să fie nevoit să dea explicații, nici să lase loc de zeci și zeci de interpretări care mai de care mai suspecte și aiurite. Eu a pus suflet în fiecare virguliță atent selectată și așezată pe foaie, printre cuvintele care îi necesitau prezența. Eu vă mulțumește și vă invită la o vorbă bună și o îmbrățișare din partea eu-ului eu-ului (lui) interior.

Gând de noapte

Aş vrea să mor,dar nu mă vrea pământulDSC_6558

Sau să ard în flăcări dar mă reneagă vântul

Să fiu viu da doar în amintire

Să fiu o lumânare ce arde pesimistă

Să mor aş vrea,tu sper că mă vei plânge

La piept să-ţi vin prin abur istovit

Să te mai simt odată,să mă simt iubit

Dar mă iubeşte moartea,că sunt un parvenit

Să mă iei tu dragă acasă de sub pământul greu

Nu-mi lăsa trupul să putrezească,atâta vreu

Te rog iubirea mea nu mă alunga acum la greu

Eu chiar dacă mor,rămân în amintire

Ca să mă ai peste tot cu tine

Ridică-mi crucea şi pe ea să scrie

Poet istovit de atâta bucurie

Eu moarte eu te chem dar tu nu mă auzi

Ori te faci că nu mă şti

Hai vin-o să vorbim, mă voi lăsa făptaş

Scoate-mi sufletul,din trupul ăsta pătimaş

Suflet prizonier

Eu ţi-oi spune totul , înainte ca să plecpp_ganduri_b

Mă simt un prizonier în lumea mută cu glas

Sunt precum un vas plin cu apă pură

Gată să mă ridici să mă duci la gură

Să te saturi de căldură, sufletul mă îngână

Şi mă tot îndrumă să mă pierd în brumă

Că afară-i vremea taman ce-a mai bună

Şi nu va rămăne nici un pic de urmă

Hai tu suflete să pornim la pas

Că mai rămâne o staţie,să facem popas

Şi să-mi citeşti în glas, la fiecare pas

Durerea mea din tine,off suflete pungaş

Asta nu e lumea noastră,şi nici nu ar să fie

Când noi aducem lumii întreagă bucurie

Dar ei sunt prea josnici şi fără de mândrie

Când le servim pe tavă o minunăţie.

De negăsit

Pot să mă culc, noaptea deja e-ntârziatăa
Voi scrie altă dată
tot ce-am simtit pe o hartie creponata
Lăsând odaia goală şi lumina pâlpăind
Iar umerii mei goi nu ii mai vad zambind
Mă prăfuise vântul de când nu mă mai misc
Mă zbuciumă tăcerea ce-i aşa gălăgioasă
În mintea mea , nu mă mai simt demult acasă..
Pornind pe drumul pietruit de ploaie
Mă lovesc de raze ce sub umbra mea se-ndoaie
Cu mersul apasat, trec pragul, calcand pe covor
Intru intr-o odaie trecut pe coridor
Acoperind durerea ce pe suflet mă apasă
Când capu-mi cade agale din poala pe masa
Învelit intr-o cămasă
Atunci cand draga mea inca-mi canta duioasa

Poezie scrisă în colaborare cu Hetealx

Înainte de culcare

Îţi simt răsuflarea rece în ceafa mea dezgolitătumblr_mirw3oyjDc1rhrb9ko1_500_large

Mângâierile tale mă fac să torc ca pisoi răsfăţat

Îţi simt buzele pe gâtul meu îmbătat de parfumul tău

Mâinile-mi parcă nu-mi mai ascultă trupul venerat de tine

Căci în această seară plină de stele şi mai multe semne

Mă deschid pentru întâia oară în faţa ta iubita mea

Să îţi scriu vers dupa vers pe rândurile ce-s drepte la infinit

Precum calea lactee toate-s în locul lor şi nimic nu le mişcă

Dar eu mă cred în iarbă,dar suntem în mijlocul serii în vârf de pat

Şi eu încep să bat din pleoape a somn liniştit în braţele tale

Luna încearcă să fie soarele nopţii,dar tu îi iei strălucirea

Prind licurici în dos de palmă şi îi las in tihnă.

Nu vreau să vina ziua să văd lumina ce mă ucide încet încet

Dar ca ultim vers îţi şoptesc uşor, va mai trece încă o zi