Dacă tăcerea ta mi-ar devenii viață, aș trăii cu veșnicia…
Dar sunt pierdut, nu-i pentru mine ce-i pe aici.
Durerea sfâșie în carne vie, trupul meu se stinge,
Timpul a uitat ce înseamnă răbdarea,
Până și vremea a uitat de soare….

Iar acum, sunt doar un prăfuit, un nimeni,
Prin gândurile tale ce au învățat să mă uite….
Nu te condamn, am stâlcit destule cuvinte,
Că m-am tărăgănit printre atâtea morminte.

Poate cândva în viitor, vom lua același tren,
Și ne-om spune din priviri tot ce s-a întâmplat de-odată,
Că viața mi-am dat-o pe două parale, ce-au zburat în vânt…
M-am rugat la zei și zei, dar parcă toți și-au luat fața de la mine,
Și din focul din mine începe să se spulbere din jar…

Prea multe au fost de-odată, eu unde am fost când eram prezent?
Aerian din primele secunde de viață,
Eu nu am știut, tu ai vrut, eu nu am știut…
Ce să mai pun pe masă, ce să mai sparg în drumul meu?