Cântec de durere

Lasă să cânte durerea, că eu numai am glas.

Să-mi umple inima de bucurie.

Las-o să cânte pân la zi și pân la noapte.

Să fie o linișite frumoasă, să pot vorbii prin șoapte.

Aminte să-mi aduci, că eu încă mai trăiesc

Să nu mă trezești lasă-mă să zac în beție

Versuri să scriu și lacrimi-mi să vărs pe sicriu

Că peste tot mă duc, dar vin înapoi.

Dar el mă cheamă și nu îmi mai dă drumul.

Vise efemere ce nu le recunosc

Și păsări călătoare, ce zboară fără rost.

Vânt ce mă amăgește și soare ce nu mă încălzește.

Atâtea semne-mi ies în cale, atâtea ploi de zori.

Moartea-mi e aproape, ce sentiment de fiori.

Kletva

Stau sicriele și plâng, stau coroane în amurg.

Se lovesc de ele ploi de parcă sunt uitate.

Dar plâng și ele laolaltă, cu sicriele-n gropate.

Că păpântul cel grunjos, nu cade într-o parte

Și pașii lor mărunți se afundă-n șoapte.

Și lacrimile lor mărunte o cruce cară-n spate

Și  a mea e ruginită, nu pare înoită

Că lumea ma uitat în groapa pustiită.

În parcul ăsta mare, eu n-am o cinematecă

Sau măcar o cafenea să stau la o șuietă

Dar pe cine mint, că-n cimitir nu-s astea

Iar eu un suflet blestemat aștept un pic de soare.

 

Aşa profund te simt

Te simt aşa profund în mine, dar totuşi eşti un gol10453338_421667994641605_4536323061790224547_n

Te văd trecând în fiecare seară, mergând pe un coridor

M-aştepţi în prag de uşă precum un pui de om

Te simt aşa de bine dar totuşi prea departe

Aş vrea ca să te prind să te simt aproape şi să te scriu în carte.

Te simt în mine precum o viaţă,ce de mamă este dată,

să las grijile departe şi să te sărut în şoapte

Profund aş vrea să te iubesc în neştire să te descânt de rău

Să sperii împărăţia morţii doar cu gândul meu

Plângând acum oftez că asta mi-a rămas sau asta mai găsesc

În sufletul meu , ce cu luna încerc să îl mai luminez.

Căci afundat în întuneric, totul parcă moare

Că nu mai văd nici râsete nici plânsete sub acelaşi soare

Şi totul e o lume desprinsă din meteahnă.

Te simt aşa profund în mine, dar totuşi eşti un gol.

Poezie din – Propriu Dramaturg- Personajele fictive și public nevăzut –

ToXinA 21

Făceau chetă ziua în amiaza mare ca să plătească soarele sa apună. Un scriitor, un bețiv, un visător și un nostalgic. De pe cea mai înaltă colină, lumea privită prin mințile lor bolnave părea cu totul altfel.

20101025-TR-19Visătorul stătea întins pe iarba sub plapuma albastră a cerului cârpită de câțiva nori argintii, privind cum realitatea visurilor lui prindea contur sub lumina albă, orbitoare a soarelui. Deși nu avea absolut nici un necaz la orizont, dar nici prea multe realizări în viața lui simplă, continua să spere la lucruri mărețe ce aveau să-l facă fericit, și nu era vorba neapărat de bunuri materiale. Visa la persoane, visa la situații, locuri, livezi cu mere și zile însorite și toride de vara, visa ca își ținea iubita de mână și alerga chiar pe câmpul pe care zăcea acum întins. Era cel mai optimist dintre toți, indiferent de câți bani avea, ce nivel de cunoștințe deținea sau câți oameni îl aclamau sau îl înjurau. Încerca să-și trăiască filmul fără critici sau regizori prea pretențioși.

photo-11Nostalgicul era trist, după un trecut extraordinar trăit într-un sistem ce îl ura și printre oameni pe care considera că nu i-a meritat. În tot ce îi apărea în cale vedea o posibila amintire, un zâmbet, un freamăt, un tremur, o voce, un prieten. Își iubea familia la fel de mult cum se iubea pe sine și prețuia fiecare dar primit de la ea și de la Dumnezeu. Era un om bine educat, manierat, bine îmbrăcat, nelăsând să se vadă tristețea din sufletul sau. Nu era trist tot timpul, avea momente și momente, dar atunci când se întâmpla, sentimentul era foarte puternic și punea totul la bătaie, sprijinit de un copac, la umbra frunzelor transpirate de soarele ce le bătea fix pe coroană.

2143Bețivul se sprijinea într-o sticla goala pe care tocmai o terminase, ziua în amiaza mare, în bătaia razelor soarelui. Era cel mai indiferent om dintre toți. Nu-i păsa de absolut nimic, nici măcar de el însuși. Nu era treaz o secunda din viața lui, profita de avantajele tinereții ca să își dea volumul de lichid din sticlele de vin și din pet-uri la maxim pe gât și trecea peste absolut orice necaz fericit. Era conștient că va rămâne cu acest renume chiar și după ce avea de gând să renunțe la viciile sale ordinare în clipa în care lucrurile se vor înjumătăți cum ar fi banii, anii și prietenii. Deseori dezamăgea și vorbea aiurea și vulgar, dar cocheta cu foștii amici din locul lui de baștină și de obicei petrecea până dimineața.

writing1Scriitorul se izolase adânc în propria lume, menit sa consemneze fiecare amintire din trecutul sau într-un almanah pe care voia să-l lase moștenire lumii întregi. Adora detaliile, descria fiecare element de care se atașase cu o precizie de neînchipuit. Era mai tot timpul trist și n-avea noroc în dragoste nici în cele mai însorite zile din august, când totul strălucea în jurul lui. Iubea natura și absolut tot ce îl înconjura, dar era dezgustat de relația oamenilor în general cu ea. Natura nu e curva nimănui, noi trebuia sa îi fim fideli, asa cum a făcut și el când o folosea pe post de inspirație în zilele cu ghinion.

Orbiți de dorința de a asasina singura lumina din viața lor, fiecare din ei s-a pierdut în propriul defect al personalității sale. Visătorul s-a adâncit în vise atât de tare, încât nu mai reușea să distingă realitatea simțurilor lui de imbecilitățile pe care le nășteau propriile gânduri. Bețivul s-a îmbătat până a căzut lat, lovindu-se de un trunchi de copac, rămânând inconștient, nostalgicul a fost devorat pe dinauntru de amintirile frumoase și triste din viața lui, iar scriitorul, nemaieșind din propria temniță intelectuală, a fost înghițit de noaptea ce tocmai se instalase la scurt timp după apusul soarelui…

De când ai plecat…

Când tu îmi eşti plecată,sufletu-mi e trist65616_10200353932530463_67431776_n

Când tu nu-mi eşti aproape,inima-mi mi-am stins

Când luminile-s plăpânde,divinitatea-i tristă

Şi nu mă lasă nici măcar,lumina să o zăresc

Nici măcar un soare,pe cer nu mai găsesc

Că de când pământul,încet s-a întunecat

Şi pe scoarţa aridă,uşor tu mi-ai plecat…

Când tu nu-mi eşti aproape,eu mi-te clădesc

Şi trupu-mi e noroiul,ce nu-l împrăştii peste tot

Să nu mânjesc alţi oameni,cu-al meu nenoroc

Şi-o sfoară înfiptă-n ceară,începe să lumineze o cale

Că tu iubire ai plecat,şi totul în jurul meu s-a terminat

Când mortile de vânt,îmi disipec sufletul în văzduh

Toate astea par că sau dus,sau poate doar au apus.