Mă-ntind pe asfalt ca pe un covor
Trecând cu vederea prin viitor.
Dar vântul m-aruncă departe în zare
Și mă țin de tine cu-ncapățânare…
Sub tine simțeam șarmante placeri,
Dar azi nu mai sunt omul de ieri.
Pășesc să te văd în timp ce adormi,
Dar mersu-mi barbar strivește comori
Încerc să nu zornăi plecat ca din tobe
Întinzându-ți o mână, te-acopăr cu vorbe
Nu-mi iese. Te scoli și mă sperii
Si dispar ca soarele la lasarea serii…
Frunzele nu mai cad iarna
Iar oamenii se schimbă
Mă-ntind ușor sub spaima nopții
Durerea mă colindă…
Răspunsuri seci și scurte
Ca vinurile din Carrefour
Apar zeci de întrebări, insulte
Si-a doua zi din nou mahmur…
Nu sunt în stare de nimic, dar plec
Așa e fiecare dimineață, pustie…
Sub umbra unui răsărit roșu și sec
Trec în impas la pas sleit de ceața cenușie.
Dar soarele se scoală devreme
Si-nalță pan’ la cer coloane de mercur
Îmi colorează sângele ce-mi arde în artere
Și inima-mi distruge tot ce-i obscur!
Sunt doar un eu, Rotus, expus, confuz,
Mi-am spus că lumea-i mică, nu merită explorată,
Dar tânjeam să o cunosc, ca pe fiecare fată.
Să o dezgolesc de haine, să-i simt ochii sub palme,
Buzele să-i simt aproape, când stau treaz în noapte.
Atât de sedat, marcat și trist, mi-e chipul,
Am barba asta deasă ce-mi ascunde identitatea,
Ea nu mă știe că-s Rotus, dar eu știam cine este ea?
Știam că am rămas pe undeva sedus, căutând,
Dar au dispărut toate, când soarele s-a stins.
Ele dispărând, prin diferite mașini..
Eram lefter de sentimente, ea a plecat cu toate,
Probabil le-a pierdut pe drum, când a vrut să mi-le aducă,
Mi-a uitat și drumul, dar eu încă nu,
Dar mă las purtat de furtună, văd doar cât pot într-un mediu morbid,
Noaptea adorm iar dimineața sunt alt om, cu un gust amar în gură,
Și-mi port în palme, propria țărână.
Am privit soarele când răsare, am văzut fiecare zi biruitoare
Că noaptea-i magie neagră și-mi atacă sufletul din primă.
Cu lovituri secerătoare îmi îngenuchiază firea.
În noapte haita de lupi stă gata să atace
De la Alpha până la Omega, am înfruntat orice durere.
Că eu am zburat cu aripile frânte….
Suflet lăsat hoinar, trebuia să trec singur puntea.
N-am lăsat pe nimeni să-mi ridice fruntea.
Mânile-mi însângerate, lăsau urme pe unde treceam.
Iar în inima mea stăteau aprinse candelabre.
Am privit soarele când răsare, am văzut fiecare zi biruitoare.
Iar în mintea mea mai zăcea un singur gând.
Plumbul din lacrimi se-auzea căzând p-asfaltul uscat
Că soarele de-o-vreme fața de la noi nu și-a luat.
Iar trupul meu cădea, cădea neadăpat de nimeni.
Că-n calea mea am uitat cum arată un chip drag
Că toate din jurul meu, au prins contur de ură.
Și-n lumina serii, ura lor în suflet mă pătrund.
Atâtea gesturi neînsemnate îmi definesc ființa
Și-atâtea gânduri derizorii mă duc la tine.
Nu înțeleg ce tot mai vrei în dimineți ursuze.
Când soarele se lasă așteptat…
Atâtea defăimătoare vise, s-au dus spre infinit.
Oare le mai știi sau sunt scufundate în mare?
Și-atâtea amintiri ciudate îți fac loc prin ochii mei.
Însetat de nemurire mă resemnez în scris.
Nu știu cum să continui, poate că ăsta-i un sfârșit.
Cerneala rămâne impregnată în foaie de atâta ploaie.
Frunze verzi renasc sub atâta umezeală
Numai sufletul meu crud îl aud și-l simt cum zbiară.
Că-n dimineți ursuze n-ai mai venit cu soare.
o9noapte 