Cum am deschis trapa, realitatea și cu visul au făcut rocadă
Și , pe nesimțite, dintr-o dată,
Închipuie-ți, dragă cititor, mirosuri de lavandă în livadă,
Peisaje de ziceai că vrei să fii acolo din copilărie
Doar că ăștia s-au răzgândit și mi-au lăsat doar resturi mie;
Vulpea și-a luat strugurii, mi-au rămas doar visurile din vie.
Și mă-ntrebam din colțul meu, pitic, sărac:
Să le zic despre un nume sau să tac?
De văzut, deși erau, nu am dat atenție la multe.
…poate de aia, când vorbești, simți că n-are cine să te-asculte.
Și peisajele mirifice, idilice, erau imagini trucate.
De fapt, amintiri opace și filtrate
Prin prisme și vitralii mă dădeau pe spate.
Nu erau oameni, erau voci care mă ridicau în slăvi,
Mă mințeau, mă făceau să mă simt un semi-zeu
Invizibili majordomi duceau bilețele prin fața mea pe tăvi
Și mă-ntrebam dac-o fi pe acolo, cumva, și numele meu.
De fapt, de când am intrat, asta îmi răsuna în cap mereu:
„Voi sunteți minunați, voi tre’să știți numele meu!!!”

Meu,
Meu,
Eu, eu, eu…
…..

De-abia când mi-am crăpat ochii la răsărit
Am realizat că am alunecat din visul lucid
În subconștient; m-am salvat prin suicid!!!
În grabă, cu părul ciufulit și somnoros am coborât în fața blocului,
Credeam că, printre vreascuri găsisem din nou puterea focului:
„Idioților, de câte ori v-am spus și am țipat că voi nu știți și nu veți ști numele meu?
PE MINE MĂ CHEAMĂ – făcând ochii mari, după mici și punând capul în pământ – …cred că am uitat și eu.