Destin

Pleoapele-mi sunt grele…

Stau treaz în viziune și-n clipe.

Tu stai și mă privești cum inima-mi pulsează vise.

Imaginare păsări îmi tot dau târcoale

Și amăgitoare vise îmi tot vorbesc…

În glas îți simt simt durerea și nevroza

Și pe buze îți stau lacrimile…

Și nu înțeleg putrefacția dintre noi

Mă doar atât de tare cuiele din suflet

Și tu le adâncești mai rău.

Sinucigașe vorbe îmi răsună-n cap

Că la răscruci de gânduri sunt dezorientat.

Aripile-mi sunt ude iar privirea adormită

Și mâna-mi e istovită de atâta scris.

Bat în lemn de teamă,că astăzi voi murii.

Și-mi stau crucile de o parte și de alta a luncii…

Pe toate să le car și să le duc la suprafață

Că doar una dintrele ele, îmi va sta la cap.

Ce destin prea blestemat, că n-am crezut în el

Și-acum ma îngropat în sufletul unui pom.

Dincolo de funerar

Și totul pare funerar, și totul pare mortuar…10518632_10152536233802935_5988737274522256921_n

Merg ușor pe un trotuar și tot în jur e funerar.

Și privesc afară în tăcere, ascuns pe după plopi.

Tăcut să nu mă vadă seara, cum visul nopții îl privesc.

În jur persistă un trist amor,un amor tăcut de toamnă…

Plecați sunt plopii ce-i tăcuți, că nu-s priviți de-o doamnă.

Se-aude-n cet din când în când,un zgomot prin tăcere.

Ce vibrează-n funerar un murmur de plăcere.

Haide să ne simțim împărați,printre atâtea schelete de frați.

Și-ntunericul persistă, de parcă-i o ființă, ce-i place a sta de vorbă…

Cu greu și el dispare în negrul funerar de vise.

Și-ți sunt așa de-aprinse,lacrimile tale iubito ce plângi pe înfundate

Să nu te-audă luna…că nici ea nu înțelege, că nici moartea n-ar să ne deslege.

Că iubirea este viața de dincolo  de mormintele funerare.

Aș sta așa…

Aș sta așa, cu fața-n sus,o seară sau o zi155621346281854

Pe un vârf de munte,ca să mă poți zări

Să vi lângă mine, când se apropie de zori

Când eu ca un pârâu supus îți voi murmura poeme

Și lasă-mi oasele, să-mi urle a durere în văzduh

Și peste-mi privirea oarbă, se dărâmă tot

Îngenuncheat de vreme, aș vrea acuma să uit tot

Pământul oasele-mi să tragă în adâncul lui

Să mă uite muntele,de când eram pe vârful lui

Și te priveam în neștire,cu ochii gândului

Când mi-erai departe,de brațele sufletului

Părul să-ți simt în palme,buzele-ți să-ți sting

Cu tâlcuri multe, acum pornesc  la drum

Pe o cărare ce-i doar fum și praf și zgură

Și peste tot în juru-mi este numai brumă

Și mă îndrept spre-o casă,spre lucrurile vechi

Și printre cărțile uitate,să îmi amintesc povești

De când eram copil,cu ochi blajini și cruzi

Și aș mai sta pe-aici,pe acest podiși

Dar brazii dârji mă-drumă acasă,unde ea mă așteaptă

Cu ochii la fereastră,cu ochii cât e zarea

Dar curând își va da seama că trebuie, să aprindă lumânarea.

Nostalgia sufletului

Trăiesc mereu cu frica ca îngerii mă vor uitanuages_n_amp_bl_Lune

Şi eu mă voi pierde printre mormintele de piatră

Sufletu-mi are să zacă învelit între aripi de demoni

Şi lucrurile sfânte nu-mi vor mai fi date să le văd vreodată

Cu gândul la clipa de altă dată mă tot feresc şi-acum de prezent

Un om omniprezent ce-mi narez viaţa aşa de mută şi dramatică

E o antică poveste încă de la primul vers scris la răscruce de durere

Când mă aşez uşor peste gândurile mele şi aduc altele în plus

Văd luna cum apare printre stele deja sus şi ea stă aşa de singură

Un muritor ca mine doar cu privirea o va putea îmbrăţişa

Şi zâmbetul meu într-un final se va şterge şi vor urma doar lacrimi

Ce-mi vor îngropa chipul intr-o mare moartă urmată de pierzare

Îngerii mă reneagă, vremea asta nu îmi dă deloc crezare

Rămân pe loc cu luna mea ce-a mare şi cu stele căzătoare

A mea va mai apărea la următoarea seară?