Atât de trist răsună-n noapte, un clopot ce nu este prins,
Răsună tare tare si din ce în ce mai trist.
Un vânt îl mişcă tot mai lent, îl leagănă precum un prunc
Sunetu-i aşa de lin şi-mi pare că-i aproape 7 în amurg
Dar eu plecat de multa vreme, as vrea să stau să îl ascult
Să-i simt miscarea mai aproape, să-l simt tot mai profund
Că sunetu-i îndoliat şi eu astept oftând…
Şi mă întristează gândul, că el cântă tot mai trist,
Că eu sunt mort de multă vreme şi el tot nu s-a prins.

umblu desculţ pe sub pavajul împietrit de feţe cunoscute
căci trec prin purgatoriu ca Dante prin infern
nu ştiu de ce mi-e cald, de ce mi-e rău, de ce atâtea stări profunde
nu îmi mai simt picioarele, nici capul, inima-mi bate-n lemn.
Departe de hazardul lumii contemporane
M-am vindecat de cancer prin faptul c-am murit!
Nu neg o clipă haosul ce îl zăresc prin nişte geamuri termopane
Moartea mi-a pus coroană după ce viaţa m-a chinuit.

Poezie scrisă în colaborare cu Laurenţiu Bică