Cum stau şi scriu tâziu în seară, îngere tu stai de pază

Îţi simt suflarea rece, uşor în palmă peste rând

Şi stau şi mă gândesc profund la liniile de pe  foaie

Ce la fiecare punct, ele nu se îndoaie nici nu se termină

Îngere tu stai şi îmi faci lumină peste ochii mei

Şi pentru o clipă mă îmbrăţişezi cu aripile-ţi mari şi albe

Dar gândul meu nu poate depăşii,aceste pagini negre

Soarele pe cer de mult este apus,a început şi ploaia în această viaţă

Norii-s pretutindeni pe unde îmi arunc privirea…

Pomii blestemaţi de toamnă se pierd cu menirea pe acest pământ

Şi frunzele lor ce planează în zbor,offf aşa dor mă ia de viaţă..

Îngere cu o ultimă speranţă,hai să mergem să o mai văd odată

Pe frumoasa mea mireasă ce încă mă aşteaptă aproape de dimineaţă

În braţe să o strâng să încep să plâng de dor necontrolat pentru frumoasa mea

Că îi e tare dor de mine şi eu i-am dăruit în dar o povară grea…

Să mă poarte în suflet tare mult aş vrea,să nu îi fie noaptea grea fără de mine

Şi la final îngere te rog,să citească rândurile mele şi să îi dăruiesc o îmbrăţişare.