Pleacă!

Vezi tu, noaptea asta şi-a schimbat structura,
Poate şi eu ca fiinţă sunt altul, poate rău sau bun,
Eşti partea ciudată din mine, pardon, ai fost….
Te văd la trecut, unul murdar şi plin de ură şi minciuni.
Ce rost are să te amintesc, că ai devenit o ură…

Poţi să te reîntorci, doar o să dau vina pe destin,
Atinge-mi toate rănile, mânjeşte-te cu sângele meu.
Simte-i acreală, simte-mă pe mine, unul cu totul altul…
Am în jur furtuni ce sunt gata să mă sfărâme,
Dar sunt bine, numai avem aceleaşi urme.

Am o structură solidă de asfalt, acoperit strategic de frunze,
Este doar un puzzle ciudat, ce încă nu i-am dat de cap….
Dar, sunt doar eu afară, mă plimb de nebun,
Te adoram în ore târzii şi mă înjurai când uitam să fac asta,
Te uit, încet dar sigur, poate că-mi mai pare rău, dar trece….
Hai, Singurătate, pleacă pe alt tărâm.

Să nu sau unde?!

Asta-i o răscruce ciudată, fără semne de ghidare concrete,
Încerc să înţeleg timpul, că se consumă inutil…
Am speranţa în aceaşi matriţă stricată de ani de zile.

 

Dar cu ce folos să o repar, ca am aceleaşi stări inutile.
Judecăţi ciudate mă aruncă la zid şi-ncep să zboare pietre,
-Rotuse, noi ce facem pe aici că doar cerem din cer zile senine…

Nopţile şi-au luat rolul de zile, iar zilele sunt mult prea negre…
Nu înţeleg aceste metehne, totul devine mult mai ciudat,
Un drum prea aglomerat mă face să lamentez…

Că acel gram de noroc pleacă, se pierde prin fum,
Iar eu rămân acelaşi Rotus pierdut pe drum…

Simt marea la picioare, se bucură că mă vede, că mă simte,
Suntem entităţi diferite, dar suntem prea aproape să ne pese….
De ochii tăi îmi este sete, de tine-mi este dor, dar timpul trece,
Privesc acelaşi ceas, ce-i tot mai rece,
O nouă noapte se iveşte, dar încerc să nu îmi pese….

Mă bucur…..

Umbrele m-au părăsit când am stins lumina,
Mă tot întreb ce caut eu aici?!
Nimic nu-mi aparține și totuși încerc să sper,
Că ziua de azi nu o să fie la fel ca ieri.
Când luminile se sting, umbrele mă părăsesc.

Iar tu, singurătate, dacă pleci ,pleacă închide ușa bine.
Fă cumva să lasă-mă, uită c-am existat, că ne-am iubit odată.
Că timpul la fel ca pe tine nici pe mine nu mă așteaptă,
I-ați amintirile și du-te, regret că ne-am cunoscut…

Am urme de tine pe haine, parfumul tău persistă,
Este camera goală, dar parcă mai deschisă.
Tu nu ești viață, tu nu ești glorie,
Ești cancer ce macină din mine în fiecare secundă,
Că-ți place să vezi cum mor pe zi ce trece…
Dar dacă eu mor, o să mori și tu cu mine.
– Măcar să mă bucur și eu că te chinui și tu într-un final.

Anxietate

M-am retras în camera rămasă goală,ikigai
Am început să beau, să pot uita tot și de toate,
O țigare-mi facea urechile să miște,
Când tutunul ei se săruta aprig cu focul din brichetă,
Și eu simțeam amorul lor cum îmi inundă plămânii.

Vacarmul ăsta mă face  să tresar la fiecare oră,
Când cucuveaua cântă, flămândă de suflete,
Mesager al morții, ce-mi porți chipul pe gene,
Scutește-mă de toate, hai să scriem poeme…..
Căci amândoi am fost frumoși, și am devenit blesteme.

Și totul devenea ciudat, vedeam cum timpul trece,
Anxietatea în care m-am format devine tot mai rece,
Și-mi căutam țigari în blugi și-n geacă,
Eram însetat de amorul dintre flacără și țigară.

Răsărituri, minciuni…

Vântul și-a schimbat menirea, nu mai adie ci bate…_DSC1517
Timpul se scruge în aval, se lasă purtate de ape,
Iar eu zăcând pe mal, uitând de mine, uitând de toate.
Amintiri agonisite degeaba, jignit de fiecare zdreanță,
Poezia mea, fă cumva și m-ai taie-mi din greață.
Fă-mă să uit că lumea asta-i de fațadă.

Scriu atât de răvășit, uit de punct, de virgulă, uit să stau.
Sunt într-o continuă mișcare, huiduit de când mă știu,
Minciuni, bocete și zâmbete, probabil nu mă definesc,
Firea mea infectă, mă face să gândesc,
Că timpul repetă faze, iar eu nu fac decât să mă amăgesc.

Cicatrici, chip ascuns sub barbă, rânduri scrise strâmb,
Senzație ciudată, amurg, ploi, gânduri către rai.
Explicații inutile, minte mult prea îndoctrinată de prostie,
Ăsta-i omul ce mă jignește, vorbește dar nu știe…