Poemă

Și cum să-ncep această poemă de iubire?cântecul-care-invită-la-tăcere-liniștea-în-muzică-cristina-șoitu

Că nu vreau visele-ți în lacrimi să-ți înect.

Să scriu cu litere mărunte și să sfârșesc spre moarte.

Rând pe rând să scriu cu teamă și mai apoi să plâng

Să țin condeiul bine și cu glasu-mi tremurând….

Să-ți recit cu nonșalanță,acest vers păgân.

Că nu știu de-ți place, nici de-l vei citii vreodată

Că-n groapa ce mă duc, nu voi privii în spate.

Și știu că nu vei plânge, nici gesturi n-ai să faci

Vei avea tu grijă, în adâncuri să mă bagi.

Dar vreau într-un final, să-ți văd ochii dragi

Cum vor privii amurgul, sperând că voi venii

Pe drumul cunoscut,dar de-acum îl voi da uitării.

Prietenie, ce-i aia?

Tremurând da nu de frig , ci de nervi,dacă-mi erau dinţii de metal se vedeau scântei , când se atingeau şi se imbrăţişau. În jurul meu muzica răsună tare, biroul se zgudie din cauza başilor înalţi, dar şi din cauza pumnilor mei ce nu se opresc din lovit.  Voci reapar, mă acaparează complet,vor şi ele să mă scoată din turmă, să ajung cel din urmă şi să trag. Să mă răzbat să ajung printe primii. Dar realizez singur cu ce rost? Să fiu în vârf pentru ce, oricum nu mulţi mă înţeleg, mulţi zic că mă citesc dar nici măcar un rând nu au citit. Mă afund în lucruri inutile pentru unii,dar cu folos pentru mine, m-am axat pe lucruri mici , ce mă puneau mereu în faţă. Nu am priteni, pentru că nu port vre-o mască, nu mă ascund după deget.Eu sunt

Sunt genul de om – Prost eşti , prost de fac. Nu mi-a plăcut bârfa de aceea mulţi nu vorbesc cu mine. Să ai prieteni cu ce te ajută? Spune-ţi şi mie când a-ţi avut nevoie de bani şi a-ţi sunat un prieten, câţi dintre ei a zis- Nu am,dar pot face rost- Vă zic eu niciunul, învăţat de mic să lupt, să răzbat pe picioarele mele.

Prieteni sunt ăia care îi suni supărat dar nu vrei să le zici ce ai ,închizi şi seara primeşti mesaj cu porecla din joc – We Instealth hai răspunde- . Vă credeţi prieteni ,dar defapt sunteţi mai singuri decât mine, defapt nu sunt singur. O am pe prietena mea ce mă ascultă, ştiu că am călcat pe becuri de prea multe ori , dar mă ascultă, şi vede că… tot din jurul meu mă face aşa. Mai pe scurt… am o familie. Prietenia apare repede, dar nu ai idee cât de repede si dispare. Şi învaţă că nu trebuie să doară, trebuie să doară când te duci la cimitir să îţi simţi bunicul aproape sau altă rudă care e încă vie,dar nu pe pământ.

Soldatul universal

04_01_iraq_aAştept puţin, îmi intru în stare; mă simt de parcă m-am aşezat la butoane. Sunt într-un pluton de 16 inşi, toţi suntem de neînvins. Doar unul din ei stătea tremurând în mintea lui, dar nu arăta; privirea îi era fixă şi demnă. Nu se citea nimic în ea decât atunci când unul din ochi se închidea şi celălalt privea spre lună. Liniştea-i apăsătoare… plutonul e gata de decolare, dar se aude un glas ferm din depărtare ce strigă ,,Soldat Ionuţ, un pas în faţă!”. Speriat păşesc în faţă asezându-mi luneta pe umăr; primesc drept la subiect că voi fi singurul care pleacă cu un alt detaşament. Sunt speriat, dar nu arăt; încerc să duc misiunea primită la capăt. Ajung la mijlocul taberei de luptă. Mi se zice să mă camuflez şi tot ce trece nu va trece decât mort; zic -Uşor, dar sunt şi ai noştrii acolo. Primesc un răspuns ca o palmă peste cap- ,,Dacă tu erai acolo cei de aici nu ar fi ezitat să te ucidă.”
Mă pun jos, fixez bine ţinta şi aştept. Se auzeau doar sunete de obuze explodând şi la un pas de mine soldaţi tremurândblack_hawk_down_6 trecând. Eram de neobservat; asta era atu-ul meu faţă de ceilalţi, calmul. În mintea mea o rugăciune se recită de zor, sperând ca în al meu vizor să nu apară soldaţi de-ai mei. Dar ruga-i în zadar, diavolul m-a bruiat iar. Apare primul soldat sau inamic c-am închis ochii şi am tras; auzeam doar sunetul glonţului căzând la o palmă de mine şi vibraţia celui împuşcat cum cade secerat la pământ. Nu ştiam ce fac- e bine sau rău(?), dar în mine îmi părea rău. Nu se vedeau lacrimile de pe obraji pentru că aveam capul plecat şi doar din instinct apăsam pe trăgaci. Armele erau în voia lor; parcă auzeam gloanţele cum făceau pariuri care omoară mai repede şi mai dureros. Armele tac… ridic privirea şi tac la rândul meu pentru că sunt prins de un camarad de gură în încercarea de a mă opri să nu zbier de durere. În schimbul de focuri nu am simţit, dar un glonţ a câştigat pariul şi m-a învins pe mine. Sunt singurul rănit. Mă simt înjosit, dar şi mândru că plec din acel infern. Sunt ridicat în grad, dar nu am zâmbet de arătat pentru că azi trebuie să îmi îngrop un camarad. Am crezut că totul s-a sfârşit şi trebuie să plec acasă mândru. Eram tare grăbit, când în spatele meu aud un sunet vag…era o staţie uitată de un camarad în care s-a zis că avionul care trebuia să ne ia a fost doborât.
black_hawk_down_7Ştiam că iar voi fi pus în ipostaza de a ucide cu sânge rece, dar acum mă acapara furia şi nu ţineam cont de ce făceam. Dinainte de a se da chemarea eram echipat, aveam gloante-n raniţă cât pentru un atac de asalt. Eram pregătit de un „genocid”; nu îmi păsa cine şi de ce murea. În tancul blindat auzeam doar obuze rătăcite şi sunetul armei mele ce se atingea de oţel şi scotea un sunet aparte. Ajungem toţi; deja erau pregătiţi numai eu m-am derutat. Peste tot în jur copii şi oameni nevinovaţi cădeau seceraţi sub ploaia de gloanţe. Sunt căzut bolnav şi murdar. Nu ştiu unde să fug să mă ascund, contactul cu războiul mi-a dus la extrem crezul. Aud şi acum obuze, pe unii i-a prins tâmpenia. Nu ştiu ce mi-au făcut ăştia, dar de când sunt aici simt cum mă strânge orice bandaj, simt cum se scurge seva. Mamă, am o stare cumplită… Iubita mea nu mă uita; rămân acelaşi băiat plin de Ma voi introarce sa iti spun cum a fostcuraj. Simt cum mă sfârşesc; mă visez în fiecare seară adormind în mormânt. Pare totul atât de profund… visez cum în linişte mă afund, dar sunt trezit de sunetul unui obuz auzind camarazii căzând şi rămând acolo. Rănile par a nu ţine cu mine; se refac repede deşi mi s-a zis că sunt grave. Simţeam că dacă voi pleca din nou, cimitirele vor fi parcurile mele. Îmi era teamă, nu ştiam ce să fac. Dar nu mai pot da înapoi, corpul meu îmi dă de înţeles că nu voi fi doborât aşa de uşor. Îmi pun arma pe umăr şi păşesc uşor….paşii mi se auzeau ca un sunet mut.
Revenind înapoi în tanc, parcă retrăiam ceea ce nu voiam. Ce să fac? Oare ăsta să fie sfârşitul, să fie ultima dată? Nu aveam de unde să ştiu dacă voi ajunge acasă viu sau în sicriu. Dur ştiu, dar brusc tancul s-a oprit; s-a auzit un sunet cumplit. Un sunet cunoscut- sună exact ca şi atunci când eram mic, un sunet scos când metalul se îndoaie. În faţa noastră un elicopter din elita noastră a fost doborât; nimeni nu a scăpat. Mă gândeam de ce ne e dat să vedem aşa ceva? Să ne avertizeze Dumnezeu ce ne aşteaptă? Sau ce? Dar, iubita mea mai am o singură dorinţă…în seara asta înveleşte bine copii la culcare şi sărută-i din partea lui tati. Spune-le că îi iubesc mult…că vă iubesc.