Atunci când mergi cu trenul ai impresia că  trebuie să faci totul ca la carte. Că tre’ să fi civilizat, să nu stai cu picioarele pe alte scaune, să nu faci gălăgie, să nu vorbeşti tare, să nu deschizi geamu’ când îţi tună ţie şi aşa mai departe. De ce? De lumea din jur. Ai impresia că doar lumea bună merge cu trenul, indiferent de destinaţie sau de scopul călătoriei. Păi nu-i aşa. Cei mai experimentaţi ştiu să-şi aleagă întotdeauna compartimentul potrivit: să fie gol, să fie între alte două compartimente şi ele goale, iar geamul dinăuntru să poată fi rabatat. Intri, închizi uşa, aştepţi să treacă naşu’ cu compostorul de bilete şi om eşti.

Cu încă minim 1-2 amici, drumul o să ţi se pară prea scurt, deşi în prealabil se prezenta ca fiind lung şi plictisitor, iar o călătorie de 4-5 ore se poate transforma într-una de maxim juma’ de oră. Fiecare face ce are chef, că dă drumu la muzică, că fumează, că bea, că zice o glumă bună, scopul e să se simtă ei bine. Asta printre 2-3 trageri cu privirea după lumea străină care trece pe lângă locul unde vă faceţi de cap.

Dar asta a fost vagonul vesel al trenului. În cel mai rău caz, poţi să ai un loc prestabilit pe bilet, undeva prin spatele trenului, într-un compartiment plin cu „doamne”  ceva mai în vârstă, care depăneaza amintiri din copilărie şi discută o politică care îi plictiseşte până şi pe cei de la Realitatea Tv. Cazul meu a fost undeva pe la mijloc, una caldă, una rece. Am stat eu şi un amic de-al meu singur în vagon, destrăbălaţi pe-acolo, stăteam pe scaune cum aveam noi chef şi făceam ce ne tăia capu’. La întoarcere a fost invers, ba chiar mai rău….preferam babetele cu politica lor. Am picat cu 2 copchii mici si enervanţi, care n-au avut stare tot drumu’. A doua oară o iau pă jos până…până unde oi putea să merg pe jos, să nu mai aud gălăgie şi plânsete, nici cine o mai furat pe cine prin partide.