Dimineţi ciudate şi reci.

Simţeam pasul meu pe un pământ mincinos,
Aveam în gând culori nestingherite,
Era mai bine înainte, când nu ştiam cum este în noroi…
Când braţele nu-mi erau cuprinse de rugină,
Ce se dezintegrează la o adiere de vânt fină.
Mă simt într-un dans ciudat de mimi, ce caut aici ?

Unde-ţi este glasul Singurătate?
Te-am întrebat atâtea, dar fără răspuns,
Mi-ai dat trupul ei şi paltonul, fără pic de resentiment,
Eşti absentă, dar te simt în coasă, macini ca un cancer.
Murim separat sau strânşi bine la piept?

Dimineţi reci pline de rouă şi-o caroserie fără suflet,
Nu înţeleg ce se petrece,  am sângele blocat în vene,
Îndrăgostit de linişte, tânjesc după gălăgie ciudată…
Confuz, îmi simţeam pasul pe acelaşi pământ minciunos…

Ciudate….

S-au scurs amintiri ciudate prin venele mele seci.
Lacrimi stau bine puse de-oparte, nu vreau să le reneg.
Mă gândesc prea des, la ce-o să fie mâine,
Și uit ca să trăiesc astăzi, căci am gândul în altă parte.
Timpul mai așteaptă, dar în niciun caz pe mine.
Că eu am uitat de el și la rândul lui și el de mine.

În față-mi zace puntea, pod sihastră fără mărgini.
Iar pe spatele meu stă urma vărgii dată de soartă.
Am uitat ce-i zâmbetul, am uitat cu mai e marea.
Că mă cuprinde dorul de ea, când se aprinde zarea.
Valurile ei stau goale, sub stelele cu părul grizonat.

Am uitat ce-i dorul, fiind cuprins de remușcări.
Că-mi ucideam în  fiecare zi, și ultima fărâmă de suflet.
Și prin venele mele se scurgeau amintiri tot mai ciudate.
Și-n sufletul meu ard tot mai multe candelabre…
Spre a-mi lumina, amintirile ciudate.

Noapte albă

Insomnia îmi zace-n vene,precum sângele rece1499732_594035100668947_114448442_n

Cu mintea afundată-n perne,încerc un somn adânc

Să mă pierd prin vise,să mă despart de pământ

Să nu las gândurile rele,să-mi pună aprigul capac

Şi mai stau în seară,pe pragul casei cugetând

Simţindu-mi câinele aproape,mă face ca să plâng

Că un drag prieten,mă vede altfel de cum sunt

Cu ochii-n sângeraţi de durere,cu palmele tăiate

Continui să îl mângâi pe spate,până nu mai sunt,

Până când voi înceta să cred şi să sper,

Că rănile vor dispărea dacă încep să zbier

Dar aleg calea de mijloc şi voi rămâne veşnic

Un om ce-a fost odată în Eden.