Purta pantofi eleganţi, ridaţi de timp şi prăfuiţi de aleile neasfaltate unde ne jucam în spatele blocului. Era cam cu încă o viaţă mai mare ca noi pe puţin. Era tuns cu un breton scurt şi rărit parcă de un frizer nepriceput. Pe spate purta o coamă scurtă, ceva mai deasa şi aia neîngrijită. Mergea cu mâinile la spate printre noi, cu acei pantaloni lungi de trening, şifonaţi, cumpăraţi din bazarul de la marginea oraşului. Dădea ordine ca un general priceput să-şi instruiască recruţii.

– Du aia acolo şi ajută-l pe prietenul tau, nu vezi că se chinuie? Hai mai repede!

Era iute la vorbă şi avea un glas ascuţit. Folosea un ton ridicat mai tot timpul care ne inducea o seriozitate extremă. Numai că noi ne jucam, iar el poate lua asta prea în serios. Când îşi dădea seama că ne scutura un pic prea tare, zâmbea larg şi pentru prima oara îmi inspira un sentiment nemaîntâlnit până atunci. Acum înţeleg că era zambetul unui copil care, murind de foame, primea de la un străin un colţ de pâine pentru prima oară în viaţa lui. Zâmbetul unui suflet care acum probabil nu mai exista, pierdut in tenebrele societăţii de la baza piramidei, acel zambet a unui (încă) copil care îşi găseşte cei mai potriviţi tovarăşi de joacă în cel mai greu moment: în singurătate.

Era ironic câteodată, îi plăcea să ne tachineze, dar asta nu ne afecta. Toţi eram bucuroşi că ne îndeplineam funcţiile ce ne-au fost atribuite în pătrăţica fiecăruia. Ne imaginam altfel şi altfel, de fiecare dată, ne adresam cu domnul. Şi el făcea la fel cu noi, parcă să ne răsplătească cu acelaşi respect pe care îl primea. Era un fel de erou în nişte haine ciudate şi cu o înfăţişare ce te speria puţin, erou care a reuşit să ne capteze atenţia şi, pe moment, admiraţia şi bucuria de a împărţi timpul nostru de joacă cu el. Cel puţin atunci era prietenul nostru, iar noi eram nişte puştani naivi, ce nu aveau habar cine e sau ce avea să devină, şi mă gândesc şi acum că nu mulţi, poate nimeni dintre cei prezenţi, l-au cunoscut vreodată cu adevărat. Nici nu am avut ocazia, căci caţiva ani mai târziu s-a evaporat într-un necunoscut în care nu aş vrea să ajung, iar locul nostru de joacă de lângă centrală a devenit o epavă în mijlocul unui cartier ce a înghiţit minţi istete şi fete nevinovate, predispuse la o soarta cumplită în jocurile minciunii şi ale ispitei ce pândeau la fiecare colţ…