Treptele uitării
Nu venii în această cameră, sunt doar eu, adică mai nimic.
Lipseşte liniştea din ea, parcă pereţii te urăsc,
Ăsta-i un decor care fură viaţă, îngroapă omul cunoscut,
Viaţa este un paradox ciudat, încă îmi caut clona prin mulţime.
Poate ea să fie mai împlinită sau poate mult mai săracă.
Sunt plin de metehne, mă simt atât defect spiritual,
Somnul meu este o himeră, o iluzie într-un deşert arid din noapte.
Probabil sunt efemer, poate chiar nici nu exist.
Asta-i o foaie scrisă în timp şi-aruncată pe mare….
Dacă o găseşti nu o citii, o să îţi facă zilele amare.
Şi în continuare greierele surd îmi urlă în timpane,
Îl ascult şi îl tot simt cum îl doare,
Să ştii că atât de bine cânţi şi nici măcar nu te auzi,
Dar continui în fiecare noapte cu degetul un cer gol, fără stele.
Şi el în continuare cântă, pe treptele trecutului.
o9noapte 