Devreme – o9noapte

Cad

ianuarie 22, 2017

Frunzele nu mai cad iarna
Iar oamenii se schimbă
Mă-ntind ușor sub spaima nopții
Durerea mă colindă…

Răspunsuri seci și scurte
Ca vinurile din Carrefour
Apar zeci de întrebări, insulte
Si-a doua zi din nou mahmur…

Nu sunt în stare de nimic, dar plec
Așa e fiecare dimineață, pustie…
Sub umbra unui răsărit roșu și sec
Trec în impas la pas sleit de ceața cenușie.

Dar soarele se scoală devreme
Si-nalță pan’ la cer coloane de mercur
Îmi colorează sângele ce-mi arde în artere
Și inima-mi distruge tot ce-i obscur!

Prea mult întuneric deşi afară-i soare…
Şi frigul ăsta îmi pătrunde prin oase şi tremur,
Toate par desenate, ciudat, de-o mână ruptă.
Soarta asta pare distrată când răpeşte suflete nevinovate,
Iar noi stăm aici şi plângem, plângem singurătate.

Un cer atât de mare, iar stelele aleg să cadă,
În urma lor lasă durere, în urma lor lasă tăcere.
Am poeme în lacrimi, am obosit să scriu din zori.
Şi simt peste mine cum se lasă, cum cade, singurătatea.

Acesta-i Decembrie ciudat, cu lovituri nefaste,
Era un rece prea urât la faţă ce pare că blesteamă.
Se deschide pământul şi-acolo cădem mult prea devreme,
Decembrie ciudat, sper să sfârşeşti în tăcere.
Că mi-ai răpit din nou stele.

Felinarul

august 11, 2015

la locul lui după tufișuri dese
un felinar șopește o poveste
despre cum vine noaptea
și-mparte nedreptatea
oamenilor corecți, dar asta-i realitatea…
viața fălește și înfloresc străduțe
unde trecătoare tinere devin bunicuțe
unde trecători bătrâni devin umbre arse-n liniștea verii
acolo felinarul păteaza cu amintiri cenușa serii
și oamenii continuă la umbra lui să caute comori
dar să le zică cineva să își verifice cutia cu scrisori
felinarul vegheaz-acolo de sute de decenii
căci pe trupul lui de beton scriu poezii primăverii
dar gândul că vine toamna devreme
mă înspăimântă cu bucurii ce vor deveni poeme
așa că felinare, te rog, luminează-mi zâmbetul
să pot să râd măcar odată atunci când îmi mai pierd cumpătul…

Orașul scrum

iunie 26, 2015

Ai ars,
Până la scrum
Orașul umbre e tăcut.
Timpul trece,
Și tu nu înțelegi,
C-am colindat marea
În lung și-n lat.
Iar trecul s-a făcut prezentul inutil.
Că-n umbre, vezi muguri cum răsar.

Corola e distrusă,
Iar eu sunt inculpatul….
N-am atins un fir de păr al naturii,
Și ea pe mine mă acuză.
Ce muză?
Cu chip de om și suflet de nălucă
Trece prin privirea mea,
Oare unde vrea să mă ducă?
Că-s doar un om de lut.

Și noaptea șade la geam.
În orașul ars până la scrum…
Colindătorul poet|
Încă merge prin el pe jos.

Iar flori
Flori de tei,
Tei căzuți mult prea devreme
Mă-ncântă cu mirosul lor,
Ce miros dulce de moarte
Ce mă trântește
De parcă capul îmi sare de pe umeri
Că-n nevroza mea, mă joc cu greieri
și orașul în urma mea
arde de se face scrum.